Orezul a devenit o resursă vitală pentru numeroase civilizații care erau în căutarea unui aliment de bază, durabil. În România, odată cu introducerea sa în anul 1786, cultura orezului a evoluat, transformându-se într-o ramură importantă a agriculturii. Până în 1989, suprafața dedicată cultivării orezului a atins 59.500 de hectare, marcând apogeul acestei activități.
Vom explora cum a evoluat această cultură remarcabilă, pornind de la istoria sa globală și continuând cu dezvoltarea sa locală, în țara noastră. Vom parcurge procesul de cultivare a orezului în România, evidențiind afacerile orezicole din trecut și vom întrevedea ce perspective are în viitor. Călătoria noastră va dezvălui semnificația profundă a acestei plante pentru identitatea agricolă și gastronomică a României.
Originile orezului și răspândirea sa în Asia
Cultivarea orezului își are rădăcinile în istoria antică a civilizațiilor asiatice. Acum peste 8000 de ani, în regiunile de sud-est ale Asiei, mai precis în China, orezul a început să fie cultivat și folosit în alimentație, în starea sa naturală. Această plantă miraculoasă s-a răspândit rapid în întreaga regiune, devenind un aliment de bază pentru popoarele din Asia și Orientul Mijlociu. Primele culturi de orez au luat naștere în India și China, iar apoi cultivarea s-a extins și în insulele din Indonezia și Japonia. Până în secolul al XVII-lea, orezul a fost utilizat chiar și ca principală monedă de schimb în Japonia. Aceasta arată importanța sa crucială în acele timpuri. În Asia, consumul de orez este atât de răspândit, încât este considerat un aliment de bază, consumat de două sau de trei ori pe zi.
Cultivarea orezului își are rădăcinile în istoria antică a civilizațiilor asiatice
Introducerea orezului în Europa și rolul său cultural
Odată cu expansiunea comerțului și a explorărilor, orezul a început să se răspândească și în zona mediteraneană, ajungând în Spania în jurul secolului al VIII-lea. Nu se poate identifica cu certitudine locul de origine al orezului. Poate fi China, India sau Thailanda. Este clar, totuși, că această plantă a fost adusă în Europa și America de către călătorii care au luat cu ei semințele din culturile crescute în țările lor de baștină.
Se știe că în Statele Unite ale Americii, orezul a fost cultivat prima dată în 1685, de-a lungul regiunilor de coastă din Carolina de Sud până în Texas. Unii istorici susțin însă că orezul a ajuns în America în 1694, pe o navă britanică destinată inițial Madagascarului.
Primele culturi de orez în România în secolul al XVIII-lea: istoria orezăriei din Partoș și implicarea familiei nobiliare Bardeau.
În România, istoria cultivării orezului a început în secolul al XVIII-lea, atunci când prima plantație de orez a fost înființată în zona Banatului de către un grup de italieni originari din Milano. Această primă orezărie din țară datează de pe vremea Mariei Terezia, din jurul anului 1700. Se găsea în localitatea Partoș, județul Timiș.
Cultivarea orezului de Banat a devenit profitabilă datorită unei lucrări ingenioase realizate de italienii care au adus această cultură. Apa necesară pentru irigarea orezăriilor era captată prin gravitație din râul Bârzava, eliminând astfel consumul de energie necesar pentru pomparea apei. Sistemul utilizează panta naturală a terenului pentru a alimenta cu apă câmpurile de orez. Se reduc astfel costurile de producție. În perioada comunistă, orezăria din Partoș a aparținut Întreprinderii Agricole de Stat (IAS) Banloc, care producea orezul de Banloc pentru piața internă. În 2002, această orezărie istorică a fost preluată de Georg Bardeau, un descendent al familiei de Habsburg, păstrând astfel o moștenire valoroasă a cultivării orezului în România.
Odată ce semințele au încolțit, câmpurile de orez sunt inundate cu apă
Metode tradiționale de cultură a orezului în Banat
Cultivarea orezului în România își are rădăcinile în tradițiile agricole ale regiunii Banat. Aici, fermierii au dezvoltat metode tradiționale de cultură a orezului, transmise din generație în generație. Aceste practici au fost adaptate condițiilor climatice și solurilor specifice zonei, asigurând o producție sustenabilă de orez.
Pregătirea terenului: înainte de însămânțare, terenul este nivelat și pregătit cu atenție pentru a crea suprafețe plane, esențiale pentru irigarea uniformă a culturilor de orez. Această etapă este crucială pentru a preveni acumularea apei în anumite zone și pentru a facilita o creștere uniformă a plantelor.
Semănatul: semințele de orez sunt semănate manual sau folosind semănători mecanizate, în funcție de dimensiunea suprafeței cultivate. Fermierii tradiționali preferă adesea semănatul manual, deoarece le permite un control mai bun asupra densității și distribuției semințelor.
Irigarea: odată ce semințele au încolțit, câmpurile de orez sunt inundate cu apă. Nivelul apei este menținut constant pe întreaga durată a ciclului de creștere. Astfel plantele primesc cantitatea necesară de umiditate. Această metodă de irigare continuă este esențială pentru cultivarea orezului.
Importanța sistemului ingenios de irigare prin gravitație
Un aspect remarcabil al cultivării orezului în Banat este acest sistemul ingenios de irigare prin gravitație, conceput de primii cultivatori italieni și menținut și astăzi în funcțiune.
Soiurile de orez cultivate și productivitatea acestora
În România, fermierii cultivă o varietate de soiuri de orez adaptate condițiilor climatice și solurilor locale. Printre cele mai populare se numără: orez Banloc cu o productivitate medie de 5-6 tone/hectar, orez Pungo cu o productivitate medie de 4-5 tone/hectar, orez Cristu cu o productivitate medie de 6-7 tone/hectar. Aceste soiuri au fost selectate și îmbunătățite de-a lungul anilor pentru a oferi randamente ridicate. Investițiile în tehnologii moderne de cultivare, precum și utilizarea îngrășămintelor și a pesticidelor, au contribuit, de asemenea, la creșterea productivității în sectorul orezului din România. Totuși, există încă potențial pentru îmbunătățiri suplimentare. Cercetările continue și adoptarea practicilor agricole sustenabile pot consolida în continuare productivitatea culturilor de orez, asigurând securitatea alimentară și competitivitatea pe piața internațională.
În România, istoria cultivării orezului a început în secolul al XVIII-lea
Călătoria prin istoria orezului în România ne-a dezvăluit o moștenire agricolă valoroasă. De la introducerea sa în secolul al XVIII-lea, această cultură a cunoscut o evoluție remarcabilă, ajungând să ocupe o suprafață de peste 59.000 de hectare în perioada de vârf. Metodele tradiționale de cultivare, precum sistemul ingenios de irigare prin gravitație, au persistat de-a lungul anilor, asigurând o producție sustenabilă. Cu toate că sectorul a înfruntat provocări după 1989, investițiile recente și adoptarea tehnologiilor moderne deschid noi perspective. Îmbunătățirea practicilor agricole poate consolida competitivitatea producătorilor autohtoni pe piața internă și externă. Orezul rămâne o resursă valoroasă pentru identitatea gastronomică și agricultura durabilă a României.
Orezul a devenit o resursă vitală pentru numeroase civilizații
